(Întru sfârşit, lui Iditum, o cântare a lui David.) Zis-am: "Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea; pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea".
2
Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit.
3
Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc.
4
Grăit-am cu limba mea: "Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu, şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseşte".
5
Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază.
6
Deşi ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele.
7
Şi acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este.
8
De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă; ocară celui fără de minte nu mă da.
9
Amuţit-am şi n-am deschis gura mea, că Tu eşti Cel ce m-ai făcut pe mine.
10
Depărtează de la mine bătăile Tale. De tăria mâinii Tale, eu m-am sfârşit.
11
Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său; dar în deşert se tulbură tot pământeanul.
12
Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci, căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei.
13
Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi.